Încă un accident cumplit în Prahova și din nou scene care ne dau fiori, atât cu evenimentul în sine, cât și cu ceea ce a urmat. Și ce este mai grav… indiferența! Poate că este momentul să discutăm serios cât este frică și cât este lipsa de empatie sau responsabilitate.
Un tânăr de 23 de ani și-a pierdut viața. A depășit hazardat, pe DN1B, în apropiere de Mizil. Intrat brusc pe contrasens nu a avut nicio șansă în fața unui TIR, al cărui șofer nu a avut timp să reacționeze.
Se pare că tânărul și-ar fi pierdut viața în impact, nu în incendiul care i-a cuprins autoturismul, extinzându-se apoi la TIR. Cumplit! Dincolo de tragedia din accident, ne-au șocat (încă o dată!!!…) două aspecte: felul în care ne grăbim să judecăm și să dăm verdicte în comentarii, ceea ce ne pricepem de minune să facem, în paralel cu indiferența care reiese din felul în care trec cei mai mulți pe lângă un accident. Despre aceasta din urmă vorbim astăzi.
Frica. Este un sentiment pe care toți l-am trăit. Instinctul de conservare ne pune poate cea mai importantă frână în a acționa în momente critice. Suntem martorii unui accident rutier sau trecem pe lângă el la scurt timp după ce s-a produs. Oprim să acordăm primul ajutor? Realitatea demonstrează că puțini sunt cei care o fac.
”Mi-a fost frică să nu explodeze!”, ”Era prea târziu, din câte mi-am dat seama…”, ”Și ce aș putea să fac eu?”, ”Nu e treaba mea, nu mă interesează.” Și poate mai grav de atât, scuza care dă fiori… ”Lasă, că ăștia așa merită! L-am pus eu să facă asta?”
Am auzit sau am citit toate scuzele posibile. Nu le judecăm, pe multe le înțelegem perfect, dar niciodată nu vom fi de acord cu cele din categoria ultimei. Este inuman! Să vă explicăm de ce, având deja contextul cazului din imaginile de la finalul acestor rânduri.
Niciun eveniment rutier nu seamănă cu altul. Avem peste 20 de ani de experiență în teren, timp în care am văzut sute de situații grave și considerăm că nu am văzut tot. Fiecare are particularități. Nu toți au tăria pentru a opri, luându-și totodată fireștile măsuri de precauție. Din fericire, sunt și oameni care o fac, ce-i drept foarte puțini. Pentru tânărul care și-a pierdut viața nu se mai putea face nimic. Dar dacă șoferul TIRului era blocat în cabină? Dacă o altă persoană fusese rănită și nu se putea îndepărta de locul periculos? Nu avem cum să știm, decât dacă oprim și evaluăm situația de la o distanță sigură. Poate chiar nu mai avem ce face, dar măcar am încercat. Cred că asta ar trebui să avem în minte.
Desigur, altădată putem fi chiar noi victime. I se poate întâmpla oricui, fie dintr-o eroare personală, fie din vina altora. Nu e important cine a greșit, ci faptul că am putea avea nevoie de ajutorul semenilor. Putem fi noi, poate fi cineva drag nouă. Brusc, perspectiva din care privim astfel de situații se schimbă!
Îmi amintesc de un accident, produs cu ceva ani în urmă. Una dintre persoanele aflate într-o mașină care deja luase foc, fusese aruncată din impact la câțiva metri pe câmpul din apropiere. Unul dintre puținii șoferi care au oprit a avut inspirația să se uite în jur și să observe că se afla un trup în iarba destul de înaltă. A așezat-o în poziția corectă (vezi capitolul ”acordarea primului ajutor”, din Codul Rutier, pe care toți trebuie să îl știm), apoi i-a făcut manevrele de resuscitare, până la sosirea primului echipaj de la SAJ. Câteva zile mai târziu aflam că victima a fost salvată tocmai de acel șofer, de cunoștințele sale despre primul ajutor, dar mai ales de faptul că a oprit.
Așa cum spuneam, uneori chiar nu mai avem ce face. E prea târziu, e prea periculos, dar pledoaria de astăzi este despre măcar ”a încerca”, a nu uita că suntem oameni și că putem fi atât cei care ajută, dar și cei care cândva pot avea nevoie de ajutor.
